„Nu-n palma mea,
ci-n mâna ta
e scrisă, Doamne,
linia vieţii mele.”
L. Blaga
Cum amândoi preferăm locurile care nu sunt neapărat marcate pe hartă ca puncte turistice, căutăm dealuri și munți fără poteci bine definite. Așa învățăm să descoperim natura, să ne adaptăm și să îmbrățișăm imprevizibilul. Fără a ști prea multe dinainte, am ajuns la Livezile Ciuc. De fapt, o mică frântură o vedeam fugitiv din tren, dar nici nu ne-am imaginat peste ce loc desprins dintr-o carte cu povești vom da. Totuși, a fost suficient să ne stârnească curiozitatea și, în final, să ne trezim dis de dimineață, pentru a ajunge acolo.
Pentru a-ți fi mai ușor să localizezi pe hartă, Livezile Ciuc sunt în județul Harghita, o regiune plină de priveliști uimitoare, cu munți și dealuri peste care ceața și lumina pictează imagini imposibil de uitat.
Într-o ordine firească, gospodăriile nu fac zgomot, nu țipă, nu te izbesc prin culori țipătoare, nu există panorui luminoase și indicatoare puternic colorate, pentru că puținii oameni și-au găsit deja și drumul, și rostul. De aceea aici nu exită o direcție anume în care trebuie să o apuci, iar sentimentul de libertate absolută face atât de bine!
Oamenii și animalele își încep ziua dinainte ca Soarele să răsară. Nu pentru că s-ar grăbi, ci pentru că tainele sunt păstrate și duse mai departe dinainte ca noi să ne obișnuim a ne trezi după ceasul digital, în cu totul alt soi de ritualuri și obiceiuri. Satul e simplu: de o parte și alta a drumului sunt casele, livezile, grădinile. Peste acestea, parcă din vârful dealului, privește biserica satului.
Așa cum ghioceii sunt primele semne ale primăverii, măceșele par a fi primele semne ale toamnei. Printre crengi fragile, insecte și căsuțe ale insectelor, fructele parcă sunt mărgele.
Roua se lasă peste lume ușor. În diminețile de octombrie, nu știi dacă natura se trezește sau, de fapt, se pregătește de somn.
Oamenii își au și ei roua lor, când parcă stau tăcuți și nemișcați, așteptând raze blânde care să le mângâie obrăjii.
Livezile Ciuc rămân pentru noi o dimineață ca un început de poveste, cu „A fost odată, ca-n povești...” un loc stropit cu Soare.
„Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Îţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.”
deasupra sufletului meu.
Îţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.”
N. Stănescu
