„Tu cunoşti senzaţia asta: că-i prea strâmt în tine, că n-ai aer de-ajuns? Vrei mai mult, mai mare, mai repede.”
I. Teodoreanu
Dacă ne urmărițin deja, pe Instagram, probabil că nu e vreo surpriză că ne place muntele. Îndrăznesc să spun că am ajuns să-l iubim. Cutați oameni lângă care să vă hrăniți pasiunile, pentru că mare lucru e să ai cu cine îți împărți bucuria. Muntele este, după cum probabil știți, mult mai mult decât efortul de a-l urca. E un proces nu doar fizic, ci și psihic de adaptare, motivare, hotărâre, determinare și autodepășire. Cred că e adevărată vorba că muntele trebuie să înveți să-l asculți și nu pentru a-l cuceri, ci pentru a-l cunoaște, în primul rând.
Am fost la munte și în zile cu soare, altele cu ploaie și piscuri cu zăpadă, dar nu ne-am întors niciodată cum am plecat, pentru că indiferent de scopul pe care-l ai atunci când urci un munte, ceva în interiorul tău se schimbă. Noi nu suntem cei mai antrenați muntomani și nu avem întotdeauna ritmul acela constant, dar atâta vreme cât urmăm traseul și suntem echipați corespunzător, vârful tot îl vom atinge într-un final.
Pentru a urca pe Masivul Hășmaș, noi ne-am pornit din Bălan, fost oraș minier, jud. Harghita. De acolo sunt două trasee principale și bine marcate. Cel pe care l-am ales de data aceasta, marcat cu triunghiul roșu, are o durată de aproximativ 2h 30 cu pauze cam dese, ce-i drept, și dificultate medie .Până aproape de cabana ce se află la poalele Pietrei Singuratice, nu este sursă de apă, deci e bine să luați asta în considerare dacă vă gândiți să urcați. Animale sălbatice nu am întâlnit, doar câțiva cai superbi la coborâre. De asemenea, pe traseu ne-am întâlnit cu mulți drumeți, chiar și familii cu 2-3 copii. Scopul principal era să ajungem lângă cabană (1504 m), să ne bucurăm de priveliște - de acolo se vede Hășmașul Mare și Moara Dracului, să ne punem hamacul și să ronțăim din gustările mult prea multe pe care le-am luat cu noi. :D
Primii și sper nu ultimii fragi pe care i-am mâncat anul acesta. I-am împărțit )aproape) frățește, hihi.
Ce-i drept, ne-am bucurat de pauză atunci când am ajuns și am întins hamacul. Aproape că am fi adormit dacă nu ne-ar fi luat pofta de cățărat, așa că l-am lăsat unde l-am pus și ne-am dus. Nu că am face cățărări în fiecare weekend (da, știu, surpriză), dar dacă te hotărăști să ajungi sus, nu te mai uiți în spate. Te asiguri că talpa te ajută, brațele îți sunt libere și urmezi regula de bază: să ai întotdeauna 3 puncte de sprijin. Traseul până sus e cel puțin superb și tot pe atâta de provocator! Merită deplin!
Sper ca în viața asta să fim cât de des așa: bine ancorați unul de celălat, cu priveliște frumoasă în jurul nostru, adunând experiențe cât mai multe, învâțând să ne sprijinim și iubim în toate circumstanțele.
Mai știți că spuneam la începutul acestui articol despre cât de important să ai cu cine îți împărți bucuria? Ei bine, the man in the yellow jacket, hold me tight!
Sus în vârf am găsit florile acestea. Se numesc Campanula și sunt foarte curajoase și deosebit de frumoase. Cam tot traseul a fost plin de flori!
Coborârea nu e mai ușoara ca urcarea, dar e frumoasă. E frumoasă fără cuvinte. Așa că mai bine mergeți și vedeți.
Spre seară, ne-am pornit de sus pentru a nu ne prinde noaptea pe traseu. Lumina a fost, așa cum spunea și Lucas, ireal de frumoasă. Parcă am fi pătruns pe un tărâm de poveste. Nu am fi putut avea un final mai bun de atât pentru ziua ce am avut-o. Am fost la munte și ne-a plăcut.
Abia așteptăm să ne mai întoarcem.